Barajul care a schimbat harta: România și URSS au mutat frontiera pentru a-l construi

La granița României cu Republica Moldova, în județul Botoșani, barajul Stânca–Costești ascunde o poveste puțin cunoscută, în care marile ambiții inginerești ale regimului Ceaușescu s-au împletit cu destinele unor comunități întregi. Înainte de construirea sa, Prutul provoca frecvent inundații, iar autoritățile române și sovietice căutau o soluție pentru regularizarea debitelor râului. Primele discuții au început în anii 1950, însă studiile și negocierile au durat aproape două decenii. În cele din urmă, a fost ales un amplasament între Stânca, pe malul românesc, și Costești, pe teritoriul actualei Republici Moldova. În decembrie 1971, cele două guverne au semnat acordul pentru construirea în comun a complexului hidrotehnic. Documentul cuprindea însă și o prevedere neobișnuită: realizarea barajului presupunea stabilirea unui nou traseu al frontierei de stat în zona amenajării.

CUM A AJUNS UN BARAJ SĂ SCHIMBE GRANIȚA DINTRE DOUĂ ȚĂRI?

Sistemul proiectat includea un baraj principal, două hidrocentrale și un lac de acumulare întins pe zeci de kilometri. Pentru ca instalațiile să poată fi exploatate de ambele state, vechea delimitare a teritoriilor nu mai corespundea noii configurații. Acordul din 1971 prevedea constituirea unei comisii mixte româno-sovietice care să stabilească și să marcheze noul traseu al graniței pe baraj și pe lacul de acumulare. Condiția era ca suprafețele de teritoriu care treceau de la un stat la celălalt să fie reciproc egale. Astfel, fiecare țară urma să aibă propria hidrocentrală pe teritoriul său, iar exploatarea instalațiilor putea fi organizată fără probleme de jurisdicție. Noua delimitare a fost reglementată printr-un protocol semnat în 1976. Șantierul, deschis în 1973, a devenit unul dintre cele mai mari proiecte comune ale României și Uniunii Sovietice. Transformarea regiunii a avut însă un preț pe care statisticile inginerești îl reflectă doar parțial.

ȘAPTE SATE AFECTATE DE STRĂMUTĂRI PE MALUL ROMÂNESC

Pe măsură ce lucrările avansau, locuitorii mai multor așezări de pe malul Prutului au fost anunțați că trebuie să-și părăsească gospodăriile. Vechile vetre ale satelor se aflau în zona care urma să fie acoperită de lacul de acumulare. Pe malul românesc, șapte sate au fost afectate de strămutări și dezafectări: Ripicenii Vechi, Râșca, Lehnești, Cinghinia, Bold, Popoaia și Movila Ruptă. Casele, grădinile, terenurile agricole și drumurile care legau aceste comunități au fost abandonate sau desființate pentru a face loc apei. Locuitorii au fost strămutați, mulți dintre ei ajungând în noua vatră a localității Ripiceni, iar alții în zona Ștefănești. Potrivit monografiei Parohiei Ripiceni, satul Ripicenii Vechi a fost strămutat în perioada 1975–1976, la aproximativ doi kilometri nord-vest de vechiul amplasament. Nici malul opus nu a fost cruțat. Pe teritoriul actualei Republici Moldova, alte comunități au fost mutate pentru a permite formarea lacului. Un studiu istoric menționează 11 sate afectate de strămutări pe malul stâng al Prutului. Pentru oamenii obligați să plece, construirea barajului a însemnat mai mult decât pierderea locuințelor. Au dispărut locurile în care crescuseră, vechile ulițe și peisajul familiar al unei văi locuite de generații.

UN LAC DE 1,4 MILIARDE DE METRI CUBI

Barajul Stânca–Costești a fost inaugurat oficial la 4 noiembrie 1978. Frontul său de retenție măsoară aproximativ trei kilometri, iar înălțimea ajunge la 43 de metri. Lacul format în spatele construcției are aproximativ 70 de kilometri lungime la nivelul normal de retenție și poate acumula până la 1,4 miliarde de metri cubi de apă. Amenajarea a redus riscul inundațiilor pe Prut, a creat rezerve importante de apă pentru agricultură și consum și a permis producerea de energie electrică în cele două hidrocentrale. După destrămarea Uniunii Sovietice, în 1991, administrarea comună a complexului a continuat între România și Republica Moldova. Astăzi, Stânca–Costești este una dintre cele mai importante amenajări hidrotehnice de pe Prut. Privit de pe mal, lacul pare o întindere liniștită de apă, dar sub suprafața sa se află urmele unor așezări dispărute. Povestea barajului rămâne una neobișnuită: pentru construirea lui, două state au redesenat traseul frontierei dintre ele, în timp ce comunități întregi au fost nevoite să-și părăsească locurile natale.