Insula minieră a Japoniei cu un trecut întunecat a devenit un paradis pentru turismul de dezastre

Hashima, cunoscută și sub numele de „Insula Battleship” (Gunkanjima) datorită formei sale, este situată vizavi de orașul Nagasaki, la extremitatea sudică a Japoniei. Timp de secole, insula nu a avut o importanță deosebită, până când, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a descoperit în apropiere un imens zăcământ submarin de cărbune. În 1891, compania Mitsubishi a preluat exploatarea minelor, marcând începutul perioadei de glorie a insulei: boom-ul minier a atras mii de muncitori și familiile acestora pe Hashima, care măsoară doar 6,3 hectare. Aici s-au construit școli, magazine, un spital și numeroase locuințe.

Producția de cărbune a atins apogeul în 1941, dar declinul a început în anii 1960, odată cu tranziția Japoniei către petrol. Minele au fost închise definitiv în 1974, iar locuitorii insulei au plecat odată cu dispariția locurilor de muncă. La începutul anilor 2000, compania Mitsubishi a renunțat la proprietatea asupra insulei, care a revenit în administrarea orașului Nagasaki. Din cauza lipsei de fonduri, încercările de revitalizare a zonei au eșuat, iar Hashima arată astăzi ca un oraș-fantomă, cu clădiri abandonate, recucerite încet de natură.

Totuși, insula a devenit o atracție turistică pentru cei interesați de turismul întunecat. Se organizează regulat tururi ghidate de câteva ore, în care vizitatorii pot explora o mică parte din fostul oraș minier. Însă, accesul este permis doar pe aproximativ 5% din suprafața insulei, din cauza riscului de prăbușire a structurilor.

În perioada de apogeu, angajații seniori ai companiei Mitsubishi și familiile acestora locuiau în apartamente moderne, cu vedere panoramică. Însă majoritatea minerilor nu beneficiau de astfel de condiții. Viața muncitorilor era dură, iar locuințele lor semănau mai degrabă cu celulele din închisori. Cei mai crunt tratați erau muncitorii migranți coreeni aduși forțat în timpul ocupației japoneze asupra Coreei, în prima jumătate a secolului XX. Se estimează că între 500 și 800 dintre aceștia au fost forțați să lucreze în condiții inumane în minele din Hashima.

În 1983, Seo Jung-vu, care fusese dus pe insulă la vârsta de doar 14 ani, și-a amintit că aproximativ 40 de colegi prizonieri au murit înecați ori s-au sinucis în încercarea de a evada. În 2017, un alt supraviețuitor, Li In-vu, a povestit cum o mică insulă din apropiere era folosită drept crematoriu, unde erau „îngropați” morții – victime ale muncii forțate. Unele surse afirmă că peste o mie de persoane și-au pierdut viața în aceste condiții.