Una dintre cele mai frumoase – și totodată cele mai singuratice – șosele din lume

Poarta nordică este Puerto Montt, capătul sudic este Villa O’Higgins; între ele pulsează miezul sălbatic al Patagoniei. Abia după traversarea cu feribotul din Hornopirén povestea prinde cu adevărat consistență: când urci pe porțiuni parțial neasfaltate, tăiate în coasta stâncilor, când aluneci lin pe asfaltul neted printre fiorduri și păduri bătrâne. Sunt locuri în care drumul e atât de îngust, încât două vehicule abia se pot strecura una pe lângă cealaltă; în altele apar pe neașteptate cascade, crestele înzăpezite ale Anzilor și lacuri turcoaz. Nu e întâmplător că localnicii preferă mașinile de teren sau camionetele: aici fiecare metru își cere dreptul.

Pe malul Lacului General Carrera, aproape de Bahía Murta, te așteaptă una dintre opririle memorabile: Peșterile de Marmură. Întâlnirea dintre roca alb-albăstruie și apa de un albastru glaciar produce o scenografie aproape ireală. Se spune că adevărata lor frumusețe s-a dezvăluit abia în ultimele decenii, când retragerea ghețarilor a coborât nivelul lacului și a făcut vizibile mai multe formațiuni. Mai la sud, dincolo de Cochrane, terenul se asprește. Pe segmentele pietruite, înguste și șerpuite, condusul devine un exercițiu de răbdare: drumul se strecoară lipit de pereți de stâncă și pe marginea unor văi adânci. Iar peisajul răsplătește orice efort: lumina rece a ghețarilor, petele de flori sălbatice în nuanțe de mov și galben, siluetele călăreților gaucho – totul dă senzația că timpul s-a oprit.

Povestea se încheie la „capătul lumii”: la Villa O’Higgins, un orășel de frontieră cu abia cinci sute de locuitori, nu departe de Câmpul de gheață Patagonic de Sud – parte din unul dintre cele mai întinse câmpuri de gheață din afara zonelor polare. Cine ajunge până aici găsește nu doar finalul unui drum, ci și începutul unei alte Patagonii: aceea în care peisajul dictează, iar omul rămâne oaspete.

Sursa: BBC