O legumă uitată, care odinioară, inclusiv în România, era baza fiecărui preparat de iarnă

Napul suportă bine frigul, se păstrează ușor, se dezvoltă repede și oferă o recoltă sigură chiar și pe soluri mai slabe. Importanța lui a fost remarcată devreme: la sfârșitul secolului al XIX-lea era socotit o cultură utilă importantă și era cultivat pe suprafețe întinse. După Al Doilea Război Mondial însă, în multe locuri – în parte din cauza amintirilor neplăcute ale anilor de penurie, în parte din cauza unei oferte tot mai bogate – această legumă rădăcinoasă a fost împinsă în plan secund. În Franța, de pildă, a devenit una dintre „legumele de nevoie” ale sistemului de raționalizare din timpul ocupației, iar după încheierea raționalizării mulți pur și simplu nu au mai vrut să-l vadă pe masă.

Gustul lui, proaspăt, este ușor iute și crocant; gătit, însă, se domolește, devine mai moale și capătă o notă fină, discret dulceagă. Această dublă natură a făcut din el un ingredient versatil al bucătăriei țărănești. În România, cel mai răspândit a fost napul alb (denumirea științifică: Brassica rapa), numit și nap mic sau, în glumă, „ridichea uriașă”. Denumirea i se potrivește: forma chiar amintește de o ridiche de lună crescută prea mare, doar că, în locul roșului tipic, are adesea o tentă purpurie, uneori mergând până spre violet.

Napul alb, în stare fragedă, poate fi consumat și crud – pe vremuri, acesta era un obicei perfect firesc. Atunci este răcoritor de crocant și, datorită mineralelor și vitaminelor pe care le conține, era considerat o îmbucătură „întăritoare”. Nu e de mirare că și copiii îl ronțăiau cu plăcere: în vechime, alături de ceapă, usturoi și morcov, era o rădăcinoasă prețuită ca „provizie de drum”. Iarna, un avantaj aparte este că aportul lui de vitamina C devine o adevărată comoară atunci când oferta de legume proaspete, locale, se restrânge. Prin compușii săi cu efect antioxidant, poate contribui la protecția celulelor și la susținerea unor procese naturale de eliminare din organism; unele studii sugerează că ar putea ajuta și la diminuarea proceselor inflamatorii. Are un conținut ridicat de apă, este bogat în potasiu și conține, în cantități mai mici, și calciu, astfel încât poate fi util pentru menținerea echilibrului hidric și a funcționării mușchilor. Valoarea energetică este scăzută, însă oferă multă fibră, motiv pentru care se integrează ușor într-o alimentație echilibrată, care sprijină digestia. Acum, odată cu întărirea perspectivei bazate pe ingrediente locale și de sezon, tot mai mulți îl redescoperă.

Între vechile practici gospodărești se găseau și utilizări surprinzătoare. Sucul crud de nap alb era folosit odinioară și în scopuri de igienă personală, de exemplu împotriva transpirației: aplicat pe picioare și pe glezne, se aștepta de la el să reducă mirosurile neplăcute. Potrivit experienței populare, i se atribuia și un rol „protector” în zonele predispuse la micoze. Sucul fiert de nap alb era utilizat și pentru îngrijirea pielii: pentru ameliorarea bătăturilor și a călcâielor crăpate. Napul își arată cea mai frumoasă față atunci când ajunge în farfurie în stadiul fraged. Crud, tăiat subțire, este răcoritor de crocant și dă un plus de prospețime salatelor; fiert, oferă supelor și cremelor de legume o bază plină, rotundă. Iar murarea nu este doar un obicei vechi: fermentarea poate îmbogăți și mai mult valoarea nutritivă și poate avea efecte benefice asupra florei intestinale – ca supliment de iarnă, merită luată în calcul și astăzi.