Locul din România unic în lume care întrece orice film SF – viața nu ar trebui să fie posibilă aici

Descoperită în 1986, peștera nu are o intrare naturală spectaculoasă, ci poate fi accesată doar printr-un puț artificial de aproximativ 21 de metri. Doar o mică parte a galeriilor poate fi parcursă de oameni, iar de la intrare se simte imediat mirosul compușilor sulfuroși. În interior, atmosfera este săracă în oxigen și bogată în dioxid de carbon și metan, iar apele din nivelul inferior conțin hidrogen sulfurat, metan și compuși ai azotului.  Ceea ce face însă acest loc cu adevărat remarcabil nu este doar chimia lui, ci felul în care a reușit să susțină viața. Descoperirea a pornit din foraje geologice realizate pentru amplasarea unei termocentrale în zona 2 Mai–Vama Veche. După ce puțul a interceptat un gol subteran, geologul Cristian Lascu a coborât pentru verificări, iar de acolo a început cercetarea unuia dintre cele mai izolate sisteme carstice din lume. Peștera a rămas separată de mediul exterior timp de circa 5,5 milioane de ani, sub straturi groase de argilă și calcar, într-un spațiu unde lumina soarelui nu pătrunde.

Aerul din interior nu seamănă deloc cu cel de la suprafață. Nivelul oxigenului este mult mai scăzut decât în mod obișnuit, concentrația de dioxid de carbon este neobișnuit de mare, iar atmosfera conține și hidrogen sulfurat, metan și amoniac. Mirosul a fost adesea descris ca o combinație de ouă stricate și amoniac. Fără echipament adecvat, un om nu ar putea rezista aici decât foarte puțin. Și totuși, peștera este plină de viață. Cercetătorii au identificat aici peste 50 de specii de nevertebrate, dintre care mai mult de 35 sunt endemice. Printre ele se numără păianjeni, lipitori, miriapode, pseudoscorpioni, crustacee și insecte adaptate complet întunericului. Aproape toate sunt oarbe sau au vederea puternic redusă, nu au pigment, iar corpurile lor sunt palide, translucide și aproape fantomatice. Multe au antene și membre mai lungi, utile pentru orientarea în beznă.

Între speciile cele mai aparte identificate la Movile se numără Nepa anophthalma, un scorpion de apă adaptat mediului subteran, melcul acvatic Heleobia dobrogica și izopodul Trachelipus troglobius. Printre păianjenii reprezentativi pentru fauna foarte specializată a peșterii se află Hahnia caeca și Agraecina cristiani. Prădătorul de vârf al acestui ecosistem este un miriapod carnivor din genul Cryptops, descris în 2020 ca specie nouă sub numele de Cryptops speleorex și supranumit adesea „regele peșterii”. Însă poate și mai impresionant decât fauna în sine este modul în care funcționează întregul sistem. Spre deosebire de aproape toate ecosistemele de la suprafață, bazate pe lumină și fotosinteză, Peștera Movile este cunoscută ca primul ecosistem subteran bazat pe chemosinteză.

Mai exact, spre deosebire de fotosinteză, unde plantele folosesc lumina soarelui pentru a produce substanțe nutritive, în Movile bacteriile din peșteră își obțin energia din reacții chimice, folosind compuși precum hidrogenul sulfurat și metanul pentru a produce substanțe nutritive. Ele formează o peliculă albicioasă pe pereți și la suprafața apei, iar restul viețuitoarelor se hrănesc fie direct cu această masă microbiană, fie unele cu altele. Aici nu există plante, nu există lumină solară și nu există un ciclu clasic al vieții bazat pe fotosinteză. Întregul lanț trofic se sprijină pe substanțe care, la suprafață, ar fi considerate toxice. Tocmai de aceea, peștera a atras și interesul astrobiologilor, care o privesc ca pe una dintre cele mai apropiate imagini terestre ale modului în care ar putea arăta viața în alte medii extreme, precum Marte sau lunile înghețate ale lui Jupiter și Saturn. Astăzi, Peștera Movile este strict protejată, iar accesul în interior rămâne rezervat unui număr foarte mic de cercetători.