Zone nelocuibile de pe Pământ în care totuși trăiesc oameni

Oimeakon, în Iacutia din estul Siberiei, în apropierea Cercului Polar Arctic, este una dintre cele mai reci așezări din lume, unde temperaturile pot coborî până la -67 de grade Celsius. La temperaturi atât de scăzute, fără îmbrăcăminte adecvată și protecție pentru față, este ușor să-ți înghețe genele – și totuși aici trăiesc aproximativ 500 de oameni. În permafrost nu cresc legume sau fructe, așa că localnicii mănâncă în principal carne, chiar și crudă, congelată, precum somon alb sau ficat de cal. Majoritatea oamenilor cresc animale, în special reni, în timp ce alții trăiesc din vânătoare sau pescuit.

Death Valley, adică Valea Morții din California este unul dintre cele mai aride și mai pustii deșerturi din lume, cu temperaturi diurne care ating 54 de grade Celsius. Cu soare pe tot parcursul anului și precipitații extrem de reduse și rare (mai puțin de 50 mm pe an, în medie), este greu de imaginat cum ar putea trăi cineva aici pentru o perioadă lungă de timp. Doar nopțile sunt puțin mai "răcoroase", când temperaturile scad între 30 și 38 de grade Celsius, dar în zonă trăiesc încă câteva triburi indigene (aproximativ 1.000-1.100 de persoane). Deoarece căldura face ca pământul să fie impropriu pentru producția vegetală, localnicii se hrănesc în principal cu fructe și legume conservate și uscate și cu cereale de păstrare îndelungată, precum orezul și pastele. Clima extremă înseamnă, de asemenea, că există puține oportunități de angajare, astfel încât majoritatea oamenilor lucrează în orașele din apropiere.

Acest mic oraș din Australia de Sud, situat într-un cadru deșertic, a fost creat de industria minieră de opal la începutul secolului al XX-lea. Precipitațiile sunt reduse în regiune, în timp ce temperaturile medii de vară pot ajunge la 40 de grade Celsius. Căldura insuportabilă a dus la dezvoltarea unui stil de viață subteran, localnicii trăind în principal în adăposturi săpate în versanții unor dealuri mici. Aceste locuințe, de obicei spațioase, sunt suficient de reci pentru a spori semnificativ confortul ocupanților lor. Există câteva restaurante în oraș, dar majoritatea oamenilor preferă să mănânce produse cu durată lungă de viață, adesea semipreparate, deoarece păstrarea alimentelor la rece este o provocare majoră. Orașul nu este conectat la rețeaua națională, dar este alimentat de cel mai mare generator diesel din Australia și de un parc eolian. Majoritatea celor 1.500 de locuitori din Coober Pedy lucrează în minele de opal, dar unii sunt angajați în turism sau ca mecanici.

În Alaska, cel mai nordic oraș din Statele Unite, situat la paralela 71, lunile de iarnă sunt complet întunecate: de la mijlocul lunii noiembrie până la sfârșitul lunii ianuarie, soarele este invizibil. Temperatura medie anuală este cuprinsă între -13 și -7 grade Celsius, însă vânturile reci din Oceanul Arctic răcesc și mai mult zona. Având în vedere că solul este înghețat la o adâncime de 400 de metri, agricultura este imposibilă, dar în sat mai există câteva restaurante. În ciuda condițiilor dure, în orășel locuiesc aproape 5.000 de oameni care trăiesc în principal din vânătoare și pescuit, încercând să stocheze cât mai multe alimente pentru iarna lungă.

În orașul aflat la cea mai mare altitudine din lume, la 5.100 de metri deasupra nivelului mării, activitățile umane sunt îngreunate nu de temperaturile extreme, ci de cantitatea mică de oxigen din aer. Cei aproape 30.000 de locuitori trăiesc în principal în case-container construite din resturi de materii prime, consumând conserve, fasole uscată, orez și paste. Când vremea este mai caldă, se cultivă cartofi și ceapă ici și colo, dar oamenii lucrează în principal la mina de aur locală.

În cel mai arid deșert de pe Pământ, o ploaie bună este de cele mai multe ori un vis pentru locuitori, cu o medie a precipitațiilor de numai 3 mm pe an. Amploarea secetei este marcată de faptul că până și munții Anzilor, înalți de 6.800 m, sunt complet lipsiți de ghețari. Cu toate acestea, unele triburi indigene au trăit în deșert timp de secole, adaptându-se la vremea aspră și la lipsa apei disponibile. Dieta locală constă în principal din quinoa, porumb și legume uscate, care necesită puțină apă pentru preparare și sunt ușor de depozitat. În lipsa agriculturii, cei peste 300.000 de locuitori ai deșertului trăiesc în principal din pescuit, minerit sau turism.