Localitatea de la capătul lumii unde pisicile sunt interzise și morții nu pot fi îngropați

Așezarea izolată, întinsă pe aproximativ 10 kilometri pătrați și cunoscută pentru casele sale viu colorate, dispune totuși de toate serviciile necesare vieții de zi cu zi, atât pentru localnici, cât și pentru vizitatori. Potrivit site-ului oficial al Svalbardului, aici funcționează un singur magazin alimentar, dar există și grădiniță, școală, biserică, oficiu poștal, un restaurant rafinat și muzeu. Potrivit Express, străzile din Longyearbyen sunt numerotate, nu denumite. Tot aici se găsește Centrul Universitar din Svalbard, cea mai nordică instituție de cercetare și învățământ superior de pe glob, aflată la 78 de grade latitudine nordică. Cursurile sale sunt dedicate disciplinelor științifice legate de mediul înconjurător, printre care biologia arctică și geofizica arctică. Orașul este așezat într-o vale, pe țărmul fiordului Adventfjorden, într-un peisaj dominat de munți înalți și ghețari. În zonă pot fi văzuți frecvent reni și balene, dar și urși polari.

Din acest motiv, cei care călătoresc în afara localității trebuie să aibă asupra lor arme pentru protecție. Numele așezării ar putea sugera izolarea sa și poate fi interpretat drept „orașul Longyear”. În realitate, el îl omagiază pe fondatorul John Munro Longyear și nu are legătură nici cu trecerea timpului, nici cu poziția geografică îndepărtată. În ciuda amplasării nordice și a temperaturilor sub zero grade întâlnite de-a lungul anului, Longyearbyen a devenit un centru important pentru cercetare și educație. Turismul capătă, la rândul său, o pondere tot mai mare în viața comunității: localitatea primește anual peste 100.000 de vizitatori. La Longyearbyen se poate ajunge cu un zbor de trei ore din Oslo sau cu unul de 90 de minute din Tromsø până la Aeroportul Svalbard.

Deși s-a spus adesea că este ilegal să mori în Longyearbyen, adevărul este că înmormântările nu sunt permise în localitate. Din această cauză, locuitorii aflați în fază terminală sunt, de regulă, îndrumați să se mute în Norvegia continentală. Interdicția înhumărilor a fost introdusă în 1950, după ce s-a constatat că trupurile celor decedați în pandemia de gripă din 1918 nu se descompuseseră din cauza frigului extrem. Descoperirea a alimentat temerea că rămășițele îngropate ar putea păstra încă tulpini active ale unor virusuri letale.