Cea mai mică „țară” de pe Pământ, ai cărei locuitori trăiesc într-un fort în largul mării

Povestea începe cu locul în sine: Principatul Sealand este amplasat pe HM Fort Roughs, o fortificație maritimă din Al Doilea Război Mondial, ridicată pe piloni de beton în largul coastei sud-estice a Regatului Unit. Autoritățile britanice nu îi recunosc independența, însă cei de pe platformă tratează ideea de statalitate cât se poate de serios. Așezarea din Marea Nordului ocupă doar 550 m². Deși Sealand se consideră un stat separat, la nivel internațional nu este acceptat drept țară independentă. Cu toate acestea, pentru intrare se solicită o autorizație și o viză, iar apropierea de fort nu e simplă nici măcar cu barca.

Construit pentru marina britanică, fortul a fost folosit activ în timpul războiului, apoi, până prin anii 1960, a fost lăsat aproape în uitare. Roy Bates a fost cel care l-a preluat, inițial cu intenția de a porni acolo un post de radio ilegal. Îl deranja faptul că, la vremea aceea, doar BBC avea dreptul de emisie și era convins că, în larg, legile britanice nu i se mai aplicau. Mai târziu i-a încolțit ideea unei „țări” noi. După ce s-a consultat cu avocații, Bates a declarat fortul drept stat suveran, sub numele Sealand, invocând „jus gentium” (dreptul popoarelor) și considerând zona „terra nullius” (pământ al nimănui). În 1967 s-a autoproclamat prinț, iar soția sa a devenit prințesă. A creat un steag, pașapoarte, o monedă și o ștampilă de imigrare, iar astfel s-a născut Principatul Sealand.

În spațiul minuscul se găsesc astăzi dormitoare, bucătărie, sufragerie, sală de sport, capelă și chiar o mică închisoare. Electricitatea vine din surse eoliene și solare, apa potabilă este obținută prin colectarea și filtrarea apei de ploaie, iar securitatea este asigurată de un paznic care locuiește acolo. Sealand oferă și cetățenie digitală, iar de-a lungul timpului și-a format echipe de fotbal american, hochei și curling. În anii de după proclamare, platforma a rezistat, de mai multe ori, unor atacuri armate, iar printre cei care au încercat să desființeze micul „stat” s-a numărat și guvernul britanic. La un moment dat, Michael, fiul lui Bates, a tras focuri de avertisment spre o navă guvernamentală, fapt pentru care a fost chemat în instanță. La procesul din 1968, tribunalul a decis că, la acel moment, Regatul Unit nu avea jurisdicție asupra fortului, deși Sealand nu a fost recunoscut oficial ca stat. Istoria Sealandului a inclus și alte episoade violente, precum criza din 1978, când o grupare a preluat platforma și l-a ținut ostatic pe Michael Bates, urmată de recucerirea fortului și de negocieri pentru eliberarea prizonierilor.

Din perspectiva dreptului internațional, Principatul Sealand rămâne o entitate nerecunoscută: nu are recunoaștere din partea altor state, iar criticile vizează mai ales faptul că „teritoriul” său este o structură construită de om, nu un petic de uscat. În mod clasic, statalitatea este discutată prin criteriile Convenției de la Montevideo (populație permanentă, teritoriu definit, guvern, capacitatea de a întreține relații externe), însă, în dreptul mării, instalațiile și „insulele” artificiale intră, de regulă, sub jurisdicția statului de coastă și nu generează ele însele mare teritorială sau linii de bază. Iar dacă ideea unei vizite pare tentantă, politica oficială a Sealandului precizează că vizitele nu sunt, în mod normal, permise; doar situații excepționale pot primi aprobare prealabilă, iar aprobarea unei cereri de viză este considerată puțin probabilă. De altfel, nu există date exacte despre populație, însă în 2012 se vorbea despre 27 de locuitori.