O nouă descoperire de la Stonehenge schimbă ce știam despre originile sale misterioase

Pietrele de la Stonehenge au compoziții diferite și pot proveni din mai multe zone-sursă. Multă vreme, specialiștii au considerat că știu aproape tot despre Piatra Altarului – cea mai mare dintre pietrele non-sarsen, astăzi parțial îngropată sub două blocuri prăbușite. În mod tradițional, piatra era asociată cu Țara Galilor, însă o echipă coordonată de la Universitatea Curtin susține acum că istoria trebuie revizuită: roca atribuită mult timp Țării Galilor ar proveni, de fapt, din Scoția.

Potrivit Popular Mechanics, cercetătorii au analizat fragmente ale Pietrei Altarului, un bloc de gresie de aproximativ 6 tone, aflat în centrul cercului de la Stonehenge, în comitatul Wiltshire, cu dimensiuni de circa 4,9 m pe 0,9 m. Studiind vârsta și chimia granulelor minerale, echipa a construit o „amprentă” chimică a rocii. Rezultatele s-au potrivit cu roci din nord-estul Scoției și s-au diferențiat clar de roca de bază asociată anterior Țării Galilor, ceea ce schimbă ipoteza acceptată până acum.

Anthony Clarke, autor principal și doctorand la Universitatea Curtin, a explicat că anumite granule minerale au, în general, între 1.000 și 2.000 de milioane de ani, în timp ce altele au aproximativ 450 de milioane de ani. Combinația oferă, spune el, o semnătură distinctă ce indică Bazinul Orcadian din Scoția, la cel puțin 750 km de Stonehenge. Potrivit English Heritage, Piatra Altarului este o placă mare de Old Red Sandstone (gresie roșie veche), cu nuanțe verzui. Cercetări geologice mai vechi plasau sursa în zona Brecon Beacons, în sudul Țării Galilor, însă studiul publicat în revista Nature respinge această teorie. Richard Bevins, coautor și profesor la Universitatea Aberystwyth, a arătat că, odată ce „amprenta” indică Scoția, începe căutarea punctului exact de proveniență. În același timp, această origine ridică o întrebare care schimbă perspectiva asupra epocii: cum a fost transportat un bloc atât de masiv pe o distanță atât de mare în Neolitic, în jurul anului 2.600 î.Hr.?

Autorii susțin că ar fi fost nevoie de o metodă de transport neașteptat de avansată și de o organizare socială complexă, capabilă să coordoneze oameni, resurse și trasee pe termen lung. Chris Kirkland, coautor și profesor la Curtin, spune că un transport exclusiv pe uscat, din Scoția până în sudul Angliei, ar fi fost extrem de dificil, ceea ce face mai probabilă o rută maritimă de-a lungul coastelor Marii Britanii. O astfel de ipoteză sugerează rețele de schimb pe distanțe lungi și un nivel de coordonare mai ridicat decât se presupunea, conturând o imagine mai bogată a Britaniei preistorice. Descoperirea indică, spun cercetătorii, că relațiile dintre comunități puteau acoperi sute de kilometri, mult dincolo de zona imediată a monumentului.