Țara europeană cu cele mai stranii granițe: oraș „rătăcit”, insulă împărțită și frontieră de doar 85 m

Majoritatea oamenilor nu știu că Spania este țara cu cele mai neobișnuite frontiere din lume. Mai întâi, are un mic teritoriu în interiorul Franței, numit Llívia, care se află la circa 1,6 km de teritoriul principal. Nu e o „eroare pe hartă”, ci rezultatul Tratatului Pirineilor (1659), care a transferat Franței doar „satele”; Llívia era „oraș” și a rămas spaniolă. Astăzi, în acest orășel catalan trăiesc circa 1.561 de oameni, care sunt cetățeni spanioli, dar vorbesc în principal catalană.

Și mai bizar este cazul Insulei Fazanilor, o bucățică de pământ din râul Bidasoa. Tratatul Pirineilor, care a pus capăt războiului franco-spaniol, a fost semnat aici, pe 7 noiembrie 1659. Tratatul a fost semnat de reprezentanți ai regelui Filip al IV-lea al Spaniei și ai lui Ludovic al XIV-lea al Franței, iar Insula Fazanilor este deținută în comun ca simbol al acestei păci. Este cel mai mic „condominiu” din lume și își schimbă administrarea la fiecare șase luni: Spania între 1 februarie – 31 iulie, Franța între 1 august – 31 ianuarie. Accesul public este rareori permis, de obicei la ceremonii ori zile ale patrimoniului.

În sud, Spania se învecinează cu un mic teritoriu britanic: Gibraltar. În 1704, în timpul Războiului de Succesiune Spaniolă, Marea Britanie a preluat Gibraltarul de la Spania, iar în 1713 Tratatul de la Utrecht l-a cedat „pe veci” Marii Britanii. Până astăzi, Spania încă revendică Gibraltarul și îi cere returnarea; totuși, în referendumurile locale, 99,64 % dintre locuitori au sprijinit rămânerea sub suveranitate britanică în 1967, iar 98,97 % au respins în 2002 ideea unei suveranități comune hispano-britanice.

Dacă ne îndreptăm spre Africa de Nord, vedem că Spania are două orașe aici, Ceuta și Melilla, chiar lângă Maroc – singurele frontiere terestre ale Uniunii Europene pe continentul african, puncte sensibile pe rutele migrației și subiect permanent pe agenda diplomatică Madrid–Rabat. Istoric vorbind, în 1912, în baza Tratatului de la Fez, teritoriul Marocului a fost împărțit între Spania și Franța. Acestea nu au devenit însă colonii în sensul clasic, ci protectorate formale – părți dintr-un Maroc mai slab din punct de vedere instituțional au fost plasate sub protecția și jurisdicția Spaniei, altele sub cea a Franței. Totuși, Tratatul excludea în mod expres Melilla și Ceuta din cadrul protectoratului spaniol, deoarece cele două orașe – Melilla din 1497, iar Ceuta sub coroana spaniolă din 1668 – erau considerate de Spania ca parte legitimă a „țării-mamă”. Astfel, Melilla și Ceuta nu au fost retrocedate Marocului atunci când țara și-a declarat independența în 1956.

Această regiune rezervă însă surprize și mai mari. Spania controlează aici și Peñón de Vélez de la Gomera, o stâncă lipită de coasta Marocului printr-un istm de nisip format în secolul XX. Spania a preluat controlul asupra acestui loc în 1564; nu există civili, doar un grup rotativ de soldați spanioli staționați acolo. Marocul a formulat în repetate rânduri pretenții asupra acestei stânci, însă Spania le-a respins de fiecare dată. Ultimul fapt interesant: aici se află una dintre cele mai scurte frontiere terestre din lume, de aproximativ 85 m.