Bucătăria tradițiilor vii: cum au ajuns roșiile și bunicile Italiei să scrie istorie la UNESCO

Pentru prima dată, UNESCO nu se concentrează pe un preparat sau pe o tehnică anume, ci pe întreg universul gastronomic al unei țări, notează La Stampa. Bucătăria italiană – de la o simplă porție de carbonara și până la prânzul de duminică în familie, de la diversitatea regională până la legătura dintre bunici, părinți și copii – este recunoscută ca un adevărat „mozaic culinar” care face parte din patrimoniul omenirii. Recunoașterea bucătăriei italiene se înscrie astfel într-un context mai larg: pe lista patrimoniului imaterial se află deja dieta mediteraneană – împărtășită de țări precum Italia, Grecia, Spania sau Maroc –, „washoku”, tradiția culinară japoneză legată de Anul Nou, sau masa festivă franțuzească, toate punând accent pe gesturi, ritualuri și pe momentele petrecute împreună la masă, nu doar pe felurile de mâncare în sine.

Dosarul de candidatură a fost pregătit de Ministerul Culturii din Italia, iar coordonarea i-a revenit istoricului Massimo Montanari, iar la elaborare au contribuit instituții, organizații și comunități care studiază și practică de zeci de ani arta culinară italiană, în restaurante, în universități, dar mai ales în bucătăriile de acasă. UNESCO nu premiază pastele, pizza sau risotto-ul, ci un mod de viață legat de mâncare, un „limbaj comun” vorbit în întreaga țară. În centrul recunoașterii se află ritualurile din jurul meselor în familie, respectul pentru ingredientele de sezon, capacitatea de a transforma produse simple în feluri memorabile, gesturile repetate în bucătăriile italiene, de la frământat la gustat împreună, precum și bogata diversitate regională, modelată de istorie și geografie.

Massimo Montanari atrage atenția că includerea pe lista UNESCO nu trebuie interpretată ca o „coroană” a unei gastronomii superioare altora. Dimpotrivă, bucătăria italiană este rodul secolelor de schimburi și influențe: roșiile aduse din America, tehnicile preluate din tradițiile arabe, moștenirea comună a țărilor mediteraneene, dar și contribuțiile comunităților italiene care au emigrat și au readus acasă idei noi. Această distincție aduce însă și o mare responsabilitate: Italia își asumă acum, în mod oficial, misiunea de a proteja și de a duce mai departe acest patrimoniu culinar, prin programe de educație gastronomică, cercetare, proiecte culturale și sprijin pentru comunitățile care păstrează vii rețetele și ritualurile transmise „din tată în fiu” și „din bunică în nepoată”.