Gaura uriașă din Rusia care a rămas neterminată la peste 12 kilometri adâncime

Pe Peninsula Kola, în apropierea graniței Rusiei cu Norvegia, se află rămășițele unuia dintre cele mai ambițioase proiecte științifice ale Uniunii Sovietice. Cunoscut sub numele de Forajul superadânc de la Kola sau SG-3, proiectul a început în 1970, cu scopul de a pătrunde cât mai adânc în scoarța terestră. Spre deosebire de sondele petroliere, proiectul nu urmărea extragerea unor resurse naturale. Cercetătorii doreau să studieze structura scoarței, temperaturile și proprietățile rocilor aflate la adâncimi inaccesibile prin alte metode. Obiectivul stabilit era de 15 kilometri, o adâncime considerabilă chiar și pentru tehnologia actuală.

UN RECORD CARE NU A MAI FOST DEPĂȘIT

În 1979, forajul sovietic a depășit recordul mondial de adâncime, deținut până atunci de o sondă americană din Oklahoma. Patru ani mai târziu, cercetătorii au trecut de pragul de 12 kilometri, însă progresul a devenit tot mai dificil. În 1984, la o adâncime de 12.066 de metri, o defecțiune a provocat ruperea unei secțiuni de aproximativ cinci kilometri din coloana de foraj. Cum recuperarea acesteia nu a fost posibilă, inginerii au fost nevoiți să reia forajul pe o ramificație nouă, pornind de la aproximativ 7.000 de metri adâncime. În cele din urmă, în 1989, au ajuns la 12.262 de metri, stabilind un record care rămâne valabil pentru cea mai mare adâncime verticală atinsă vreodată prin foraj. Ulterior au fost realizate sonde petroliere cu lungimi totale mai mari, însă acestea au trasee înclinate sau orizontale și nu coboară la fel de adânc sub suprafața Pământului.

CE A OPRIT, DE FAPT, PROIECTUL?

Principala problemă tehnică a fost temperatura. Geologii estimaseră că la aproximativ 12 kilometri adâncime vor întâlni circa 100 °C. În realitate, valorile măsurate au fost mult mai ridicate, ajungând în jurul a 180 °C în ramificațiile adânci. În asemenea condiții, echipamentele de foraj erau supuse unor solicitări enorme, iar rocile începeau să prezinte un comportament plastic, deformându-se sub presiune în loc să rămână rigide. Pereții forajului se deformau, îngreunând înaintarea și provocând probleme tehnice repetate. După ce ramificația care ajunsese la recordul de 12.262 de metri a întâmpinat noi probleme, în 1991 a fost început un alt traseu de la aproximativ 9.650 de metri adâncime. Acesta a ajuns la 11.882 de metri, dar în 1992 forajul a fost oprit, deoarece temperaturile ridicate făceau continuarea tot mai dificilă. În același timp, Uniunea Sovietică se destrămase, iar finanțarea proiectelor științifice de asemenea amploare se redusese drastic. Fără investiții în echipamente capabile să funcționeze în asemenea condiții, atingerea țintei de 15 kilometri devenise nerealistă. În 1994 a mai fost făcută o ultimă încercare pe o ramificație mai puțin adâncă, însă aceasta a fost abandonată după numai 300 de metri de progres, de această dată din lipsă de fonduri.

CE AU DESCOPERIT CERCETĂTORII LA 12 KILOMETRI ADÂNCIME?

Deși obiectivul de 15 kilometri nu a fost atins, rezultatele au schimbat mai multe concepții despre structura scoarței terestre. Una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri a fost prezența apei în roci aflate la adâncimi la care cercetătorii nu se așteptau să o găsească. Datele obținute au arătat și că structura scoarței era mult mai complexă decât sugerau modelele geologice anterioare. În mostre extrase de la peste șase kilometri adâncime au fost identificate și microfosile de plancton, păstrate în roci vechi de aproximativ două miliarde de ani. Descoperirile au oferit informații importante despre evoluția geologică a planetei și despre procesele care au loc la mari adâncimi.

DE LA EXPERIMENT ȘTIINȚIFIC LA RUINĂ ABANDONATĂ

După oprirea forajelor, instalațiile de la Kola au fost abandonate treptat. Activitatea științifică a continuat o perioadă, însă în anii 2000 complexul a fost dezafectat, iar în 2008 situl a fost abandonat. Astăzi, din uriașul complex industrial au rămas în principal ruinele clădirilor. Intrarea în foraj a fost sigilată cu un capac metalic, care marchează un loc aproape banal la suprafață, dar sub care se întinde cea mai adâncă gaură verticală realizată vreodată de om.