Copilul uluitor al naturii: pasărea care poate trăi luni întregi în aer, fără să atingă pământul

Fregata își petrece aproape toată viața pe aripă, traversând oceanele cu o lejeritate greu de crezut. Studiile cu emițătoare și accelerometre au arătat că fregatele — de pildă fregata mare (Fregata minor) — folosesc convecția și vânturile favorabile pentru a plana pe distanțe uriașe, economisind astfel energie în mod spectaculos. Un alt aspect surprinzător: deși sunt păsări marine, fregatele evită apa. Penajul lor nu este suficient de impermeabil, așa că, dacă s-ar așeza pe valuri, s-ar îmbiba și ar decola cu mare dificultate. De aceea vânează la suprafața apei: smulg prada din zbor sau planează la înălțime până când condițiile devin favorabile. Dimensiunile explică eleganța: la specia fregata magnifică (Fregata magnificens), anvergura poate atinge aproximativ 2,2–2,4 metri — aripi mari, corp ușor, perfect pentru planat.

La masă, îmbină finețea cu oportunismul. Tehnica principală este „prinderea din zbor” a peștilor sau calmarilor de la suprafață, dar recurg și la cleptoparazitism: hărțuiesc alte păsări până când acestea regurgitează hrana. Studiile arată însă că „pirateria” doar completează dieta, fără să o domine. Totuși, de aici vine numele: în engleză a circulat și denumirea „man-of-war bird”, iar în română „fregată”, trimitere la fregatele — nave de război rapide din secolele XVII–XIX. Marinarii francezi le-au spus „frégate” văzând viteza și stilul lor „corsăresc”, când urmăresc și jefuiesc alte păsări. Performanța lor este dublată de un „truc” neurologic: dorm „cu jumătate de creier”. EEG-uri miniaturizate montate pe păsări au confirmat că fregatele pot dormi uniemisferic: o jumătate a creierului intră în somn, în timp ce cealaltă rămâne vigilentă pentru orientare și evitarea coliziunilor. Pe aripă, aceste episoade sunt scurte și rare — în medie, mai puțin de o oră de somn pe zi, în reprize de câteva secunde — dar suficiente pentru a le menține în formă la traversări de mii de kilometri. Deficitul este recuperat când revin pe uscat.

Iar spectacolul continuă la sol, în sezonul de cuibărit: masculii își umflă punga gulară roșie pentru a atrage femelele, iar după eclozare puii rămân dependenți de părinți luni bune — una dintre cele mai lungi perioade de îngrijire la păsări, cu efect direct asupra ritmului de reproducere (adesea bienal). La unele populații, juvenilii sunt hrăniți încă 4–12 luni după părăsirea cuibului.