Ultimul „om al gheții” din Anzi a murit, dar tradiția merge mai departe

Născut în 1944, Baltazar era cunoscut în zonă drept ultimul hielero al Chimborazo, adică ultimul tăietor de gheață. Începuse la 15 ani, când îl însoțea pe tatăl său pe versanții înghețați ai muntelui. Pe atunci, frigiderele nu erau răspândite în gospodăriile locale, astfel că gheața naturală avea valoare comercială. Blocurile coborâte de pe munte erau vândute în piețele din regiune, inclusiv la Riobamba. Munca era extrem de solicitantă. Baltazar desprindea gheața cu târnăcopul și lopata, apoi lega blocurile cu funii făcute din iarbă uscată de páramo și le încărca pe măgari. Pe măsură ce ghețarii de pe Chimborazo s-au retras, a trebuit să urce tot mai sus pentru a ajunge la gheață. Un studiu asupra Chimborazo a arătat că suprafața glaciară s-a redus cu aproximativ 21% între 1986 și 2013, iar altitudinea minimă medie a gheții neacoperite de resturi a urcat cu circa 180 de metri. Pentru hieleros, asta a însemnat trasee mai lungi și acces tot mai dificil la zonele din care putea fi tăiată gheața.

SFÂRȘITUL UNEI EPOCI PE CHIMBORAZO

Baltazar nu fusese însă întotdeauna singur pe munte. În trecut, zeci de hieleros urcau pe Chimborazo, printre ei și membri ai familiei sale. Odată cu răspândirea frigiderelor și cu scăderea rentabilității acestei munci, majoritatea au renunțat în favoarea unor ocupații mai stabile. Baltazar a rămas astfel cunoscut drept ultimul hielero al muntelui. La sfârșitul anului 2015, o fractură la picior suferită în timpul muncii l-a obligat să renunțe la urcările regulate. Aproape nouă ani mai târziu, la 11 octombrie 2024, a murit la vârsta de 80 de ani, în urma rănilor suferite după ce a fost lovit de un taur. Dispărea astfel omul care păstrase vie timp de peste șase decenii o tradiție aflată în declin. Povestea sa a fost prezentată în documentare și articole din întreaga lume, iar în 2017 a primit titlul de doctor honoris causa pentru parcursul său și contribuția la păstrarea acestei meserii. Între timp, își transmisese cunoștințele. Ginerele său, Juan, îl însoțise ani la rând pe munte și învățase traseul și etapele extragerii gheții. După accidentarea lui Baltazar, în 2016, a început să urce și singur, iar astăzi continuă tradiția.

PATRU ORE DE URCUȘ ÎNAINTE DE MUNCĂ

Juan pleacă de două ori pe săptămână, de obicei joia și vinerea, din comunitatea Cuatro Esquinas. Drumul până la zona de extracție durează aproape patru ore la urcare, iar terenul devine treptat tot mai dificil. Îl însoțește Luis, măgarul obișnuit cu potecile muntelui și folosit pentru transportul gheții la coborâre. Pe traseu, Juan răsucește funii din iarbă uscată de páramo, pe care le folosește pentru a lega și izola blocurile. Pe măsură ce se apropie de 4.500 de metri, aerul rarefiat, frigul și terenul cu pietre instabile fac înaintarea tot mai grea. În jurul acestei altitudini ajunge în zona unde începe extragerea. Juan îndepărtează pământul și desprinde gheața cu târnăcopul și lopata. Formarea unui bloc durează aproximativ 40 de minute, iar fiecare bucată cântărește în jur de 27 de kilograme.

Gheața este apoi învelită în iarbă de páramo și fixată pe spatele măgarului pentru coborâre. Efortul este considerabil, însă câștigul rămâne modest. Relatări recente din Ecuador indică un preț de aproximativ 5 dolari pentru un bloc de circa 27 de kilograme. La două blocuri transportate într-o singură tură, venitul obținut din gheață poate fi de numai 10 dolari. După toate acestea urmează coborârea, care durează aproximativ două ore și jumătate. La Cuatro Esquinas, blocurile nu sunt neapărat vândute imediat, ci pot fi păstrate sub pământ, învelite în iarbă de páramo, unde rezistă mai multe zile.

GHEAȚA AJUNGE ȘI ÎN ÎNGHEȚATĂ

Drumul gheții nu se termină însă odată cu coborârea de pe munte. Carmen, fiica lui Baltazar și soția lui Juan, folosește și astăzi gheața adusă de pe Chimborazo la standul familiei din fața muzeului din Guano. Acolo pregătește helados de paila: sucul de fructe este turnat într-un vas metalic și amestecat în timp ce recipientul este răcit cu gheață, până când compoziția capătă consistența unei înghețate. Astfel, tradiția supraviețuiește atât prin urcările lui Juan pe Chimborazo, cât și prin felul în care familia continuă să folosească, din generație în generație, gheața coborâtă de pe munte.

(Expreso, Ecuador Travels)