Ce să mănânci în Spania dincolo de paella: 8 preparate care merită încercate

Mojama este un aperitiv originar de pe țărmurile sudului Spaniei, mai ales din Andaluzia, și este numit adesea „șunca mării”. Fileul de ton este sărat, apoi conservat prin uscare în aer, după o tradiție veche de secole. Gustul este ușor sărat și intens, iar spaniolii îl servesc de obicei în felii subțiri, cu puțin ulei de măsline și migdale. Se găsește în multe baruri de tapas și merge foarte bine alături de vinurile spaniole.

Salmorejo este ruda mai puțin cunoscută, dar mai consistentă, a gazpacho-ului. Această supă densă și catifelată este legată de Córdoba și are la bază roșii, pâine, usturoi și ulei de măsline, fiind completată la servire cu șuncă și ou fiert. La origine, era o mâncare răcoritoare și hrănitoare pentru muncitorii agricoli din zilele toride de vară, iar astăzi apare mai ales ca aperitiv sau prânz ușor.

Unul dintre preparatele clasice ale Asturiei este fabada asturiana. Preparatul cu fasole albă, carne afumată și cârnați este foarte sățios și a reprezentat multă vreme o sursă importantă de energie pentru comunitățile rurale din regiunile montane și mai reci. În mod tradițional era consumat iarna, la prânz, însă astăzi apare frecvent în restaurante.

Marmitako este tocana simplă, dar plină de caracter, a pescarilor basci, pregătită odinioară chiar pe mare. Se face din ton, cartofi, ardei și ceapă, care formează împreună un fel consistent. Numele vine de la „marmita”, adică oală, și trimite direct la felul în care era gătit. Și acum rămâne un prânz popular, mai ales în sezonul tonului.

Rabo de toro s-a răspândit mai ales în Andaluzia, în special la Córdoba, iar istoria lui este strâns legată de coride. Se crede că și romanii îl consumau, după luptele în care animalele erau sacrificate. Coada de vită este fiartă lent, ore întregi, cu vin roșu, legume și verdețuri, până devine fragedă. Rezultatul este o tocană bogată, cu gust profund, servită de obicei cu cartofi.

Mulți cunosc paella, dar mult mai puțini au auzit de varianta ei cu paste, fideuà. Legenda spune că a fost inventată de un bucătar de pe o ambarcațiune, după ce orezul s-a terminat. Preparatul de pe coasta valenciană se face astăzi cu paste scurte și subțiri, fierte în supă de pește, apoi completate cu fructe de mare și aioli.

Tarta de Santiago vine din Galicia și este strâns legată de Santiago de Compostela, cunoscută drept capătul drumului Camino de Santiago. Se face din migdale măcinate, ouă, zahăr și coajă rasă de lămâie, fără făină, astfel încât poate fi consumată și de cei care evită glutenul. Deasupra apare adesea crucea Sfântului Iacob, desenată din zahăr pudră. Spaniolii o servesc ca desert, dar și lângă cafea, mai ales la sărbători.

Leche frita, adică „lapte prăjit”, este legată în primul rând de Castilia și León. Desertul tradițional pornește de la lapte, făină și zahăr, fierte până devin o cremă groasă, apoi lăsate să se întărească. După aceea, compoziția se taie în bucăți și se prăjește în ulei. La exterior este crocantă, iar în interior rămâne moale și cremoasă, cu zahăr și scorțișoară presărate deasupra.